Ordinul Arhitecţilor
Filiala Teritorială Oltenia
Dolj, Gorj, Mehedinţi, Olt şi Teleorman
0351/809751
oar.oltenia@rdscv.ro
 
 
H » Evenimente » Radu Ionescu, preşedinte OAR Oltenia: „Cred că teatrul de vară trebuie demolat“
Radu Ionescu, preşedinte OAR Oltenia: „Cred că teatrul de vară trebuie demolat“
În Craiova se construieşte mult, se ridică blocuri de sticlă peste noapte, se reamenajează clădiri şi se aprobă proiecte. Nu toate sunt, însă, neapărat conforme. Preşedintele Filialei Oltenia a Ordinului Arhitecţilor din România (OAR), Radu Ionescu, a vorbit într-un interviu acordat GdS despre câteva dintre proiectele care sunt pregătite la ora actuală pentru Craiova şi impactul lor asupra oraşului.

Gazeta de Sud: Aş vrea să vă întreb, pentru început, dacă se construieşte corect în Craiova.
Radu Ionescu: Da, se construieşte corect în măsura în care se construieşte legal. Dacă un proiect are la bază tot ceea ce e legal, atunci este corect, dacă documentaţia de urbanism este respectată şi dacă are şi un proiect semnat de un arhitect, atunci este corect. Poate că arhitectul care semnează poate să fie mai talentat, mai puţin talentat, dar dacă el există acolo înseamnă că s-a construit corect. Dar atâta timp cât nu se construieşte în sistemul ăsta... Dăm exemplu anvelopatele (blocurile - n.r.) din absolut toate cartierele Craiovei, în special Craioviţa, care s-au făcut fără nici un fel de proiect, au apărut culori de o violenţă extraordinară, au apărut desene absurde. Aceste elemente absolut tulburătoare sunt făcute pe fondul ideii că nu există în spatele construcţiei respective un proiect al unui arhitect, nici slab, nici talentat, de nici un fel. Este o opţiune a constructorului, a asociaţiei de locatari şi în felul ăsta se umplu străzile de imagini de o ciudăţenie rar întâlnită. Lucrul ăsta se poate remedia numai prin implicarea profesionistului în procesul de proiectare. După care constructorul trebuie să respecte proiectul. Dacă şi atunci avem probleme, înseamnă că avem probleme cu sistemul de învăţământ, de inginerie, de arhitectură. Trebuie să umblăm la alte probleme. Până acum exemple foarte negative sunt, de fapt, lipsa profesionistului, nu slăbiciunea lui.

Preţurile pentru arhitecţi, mult sub cotele europene

GdS: Oamenii ştiu că pot să facă asta, că pot să ia legătura cu un arhitect? Şi, dacă ştiu, credeţi că nu se gândesc în primul rând la bani?
R.I.: Procedura este şi bine cunoscută, şi legală. Omul trebuie întâi şi întâi să obţină un certificat de urbanism, iar acolo sunt toate detaliile legate de modul în care se poate face legal un proiect. Proiectul are şi o componentă structurală, şi de instalaţii şi tot felul de alte avize. Cine se apucă să construiască ar trebui să ştie. Preţurile, din păcate pentru arhitecţi, actualmente, sunt mult sub cotele europene şi mult sub cotele perioadei precedente, ne referim la acum trei-cinci ani. Dacă un proiect serios, bine făcut, ar trebui să coste cam între 5 şi 10% din costul de investiţie, la ora actuală cota asta procentuală în nici un caz nu se respectă. Nu ştiu care este acum acest procent, dar cred că sub nici o formă nu a depăşit 3%.

GdS: Şi, totuşi vedem pe stradă că, deşi este mai ieftin, lumea nu prea apelează la arhitecţi pentru unele lucrări.
R.I.: Atunci lumea care nu face aşa este în ilegalitate. Un proiect care comportă specialitatea de arhitectură are obligaţia să fie autorizat, cu autorizaţie de construire, care nu se poate obţine decât în baza unui proiect semnat de un arhitect cu drept de semnătură, înregistrat la noi şi la Uniunea Arhitecţilor, lucru care dovedeşte că arhitectul respectiv şi-a făcut stagiul, este calificat, are o diplomă, are un minim antrenament şi, în consecinţă, avem încredere în posibilităţile lui profesionale.

Parcarea subterană: „Parcul acela va fi ucis“

GdS: Sunt două proiecte care vor schimba faţa oraşului sau cel puţin a unor părţi ale sale. Vorbim despre parcarea subterană de la Teatrul Naţional şi despre teatrul de vară din Parcul „Romanescu“. Începem cu parcarea subterană. Ce ne puteţi spune despre acest proiect?
R.I.: Ideea de a face o parcare subterană este, funcţional, o idee bună. Modul de realizare a parcării subterane propus este foarte discutabil, în special privind modul de finalizare, deci „coaja“. Parcul teatrului va fi integral sau în cea mai mare parte excavat, se vor face acolo casetele de parcare şi va fi reacoperit, astfel încât nu se mai poate reproduce în nici un fel imaginea parcului actual. Vor fi nişte dale de beton puse peste parcările respective, cu acoperire care nu permite vegetaţie. Geometria actuală este strict legată de proiectul teatrului şi este făcută de reputatul arhitect Iotzu, fiul arhitectului care a făcut blocul Casa Albă şi care a participat împreună cu Ion Mincu la finalizarea clădirii primăriei. Iar el, Iotzu, a făcut Teatrul Naţional din Craiova, o construcţie de enormă valoare, cea mai valoroasă construcţie modernă, care este propusă pentru a fi integrată în lista monumentelor de arhitectură şi unanim este recunoscută ca fiind mereu nouă. Ceea ce vedem acum la acest teatru a devenit la modă acum, însă el a fost făcut în anii ‘70. Intuiţia arhitectului Iotzu a fost incredibilă. Iar el nu a făcut doar clădirea teatrului, ci întreaga planimetrie. Parcul teatrului este adiacent teatrului, îl completează şi este conceput împreună cu construcţia. OAR a făcut o invitaţie echipei de proiectare, care a venit şi a prezentat proiectul parcarii. Din păcate, nu am avut informaţia derulării acestui proiect, iar momentul în care s-a purtat această discuţie era momentul în care proiectul a ajuns într-o parte finală a lui, care se numeşte proiect tehnic, chiar şi cu elementele de urbanism. Proiectul urbanistic ar fi trebuit să pună în condiţiile lui ca aspectul parcului să fie refăcut indiferent ce este în interior, în pământ. Obiecţiunile nu ţin de faptul că acolo sunt maşini, ci că acea parcare subterană nu ar fi trebuit să se cunoască după ce se termină, adică să se refacă geometria parcului aşa cum a fost proiectată de arhitectul Iotzu. Este situaţia ciobanului din Mioriţa, care ştie că o să vină să-l omoare încă doi ciobani, se consideră deja mort şi începe să-şi facă socotelile de înmormântare. Suntem în aceeaşi situaţie. Parcul acela va fi ucis şi noi deja îi facem pomana şi plângem. Ce elemente mai puteau fi acolo? Teatrul are nişte subsoluri care, pe vremuri, erau în relaţie cu obligaţiile antiatomice, bombe, şi are nişte subsoluri foarte mari, spaţioase, care cu puţină viclenie şi îndemânare ar fi putut fi coroborate cu subteranul. Să ne ducem în costumul de haine şi să pătrundem undeva, direct în teatru, pe doamnele cu hermine să nu le mai plouă şi să beneficieze teatrul de el, lucru care nu figurează din varii motive. De asemenea, pe strada Romul mai sunt acele blocuri cu subsoluri de la primărie, şi ele puteau să creeze o relaţie interesantă cu această subterană. Deci, această parcare este o chestie pur utilitară; intrăm într-un magazin de porţelanuri şi, datorită faptului că avem nevoie să punem o centrală termică, spargem trei sferturi din ele, punem centrala, ne este mai cald şi ne pare rău că ni se sparge porţelanul. Este o mare pierdere şi pentru oraş, şi pentru teatru, şi pentru natură, dar acolo parcul nu este un spaţiu verde, ci un proiect adiacent acestui monument de arhitectură. Această investiţie are o evoluţie lentă, mai ales că sunt implicate fonduri europene, o birocraţie mai mare, şi după ce se străbat toate aceste etape birocratice vine cineva care spune „ştiţi că nu e bine?“. Acum, de ce nu am ştiut de proiect? Problema este că se ştia de parcaj, dar faptul stupefiant este că s-a ales o variantă pentru a distruge acest parc. E bine că o să ne punem maşinile, dar ne pierdem imaginea. Care cântăreşte mai mult, partea practică şi economică sau cea estetică şi culturală? Nu ştiu cu ce monedă se pot echivala.

Teatrul de vară ar trebui să fie demolat

GdS: Că tot vorbeam despre teatre şi parcuri... Teatrul de vară nu a fost inclus în planul iniţial al Parcului „Romanescu“ de la 1900 şi, totuşi, există un proiect de reabilitare al acestuia. Ce credeţi, ar trebui demolat sau refăcut?
R.I.: Eu, personal, cred că trebuie demolat. În parc trebuie să avem iarbă şi nu teatru. Nu mai discutăm, dacă încă nu avem acte pentru Teatrul Naţional ca monument de arhitectură, pentru parc avem. El este un monument şi scriptic, şi real, este un monument al tuturor craiovenilor. Nu se poate ca să nu se fi plimbat cineva cu iubita de mână prin parc. În calitatea lui de monument, parcul este şi el, la rândul lui, obiectul unor restaurări şi refaceri. Există un proiect care s-a făcut profesionist, am invitat la OAR echipa care s-a implicat în acest proiect şi am admirat modul profesionist în care s-au găsit date istorice despre bănci, despre lămpi, despre traseul aleilor, despre materialele folosite, despre modalităţi în care se poate îmbina materialul vechi cu nişte piste netede. Acesta a necesitat un aviz de la Comisia Naţională a Monumentelor Istorice, dar şi condiţia unui plan urbanistic zonal (PUZ) care să trieze din elementele actualmente existente în parc, precum cele originale care au existat în proiectul lui Redont, şi să le identifice şi pe cele parazitare care au stricat proiectul iniţial şi au fost făcute din motive economice sau altele. PUZ-ul este în curs de licitare, acum s-a făcut cerere de ofertă, deci nu s-a terminat. În schimb, apare acest element parazitar faţă de proiectul iniţial. Este un element făcut de un gospodar care a considerat că pe 1 mai şi 23 august trebuie să existe un loc pentru cântece patriotice, poezii, poate şi nişte dansuri populare şi petrecere câmpenească. Iar el nu a avut cunoştinţă, dacă îl întrebai cine a făcut proiectele parcului, nu cred că ştia că îl chema Redont. El a simţit nevoia să aplice şi acestui parc elementele de petrecere câmpenească de peste tot, şi în Luncă, şi în Parcul Craioviţa, Pădurea Bucovăţ, Radovan. L-a considerat un loc de campare şi a făcut-o în necunoştinţă de cauză. Să continuăm opera acestui personaj care provine dintr-o epocă proletcultistă fără să ne informăm la nişte specialişti care este oportunitatea, locul unui astfel de obiect în contextul istoric şi de monument al parcului deja este o acreditare a greşelii făcute de acest om iniţial. Avem proiectul de modernizare pentru teatrul de vară, dar nu avem PUZ-ul care a fost condiţionat de comisia naţională. Deci, noi pentru bănci avem nevoie de un PUZ, dar pentru ditamai teatrul de vară, nu. Este o contradicţie în termeni. Când va face PUZ-ul şi va ajunge în faţa teatrului de vară, îndrăznesc să anticipez că acest teatru de vară nu face parte din istoria selectă a teatrului respectiv. Amplificarea lui este o construcţie nelegală în acel parc din cauza faptului că un parc romantic care se bazează pe linişte şi peisaj nu se îmbină cu un loc de distracţie. Acolo, dacă cineva face spectacol, aduce o mulţime de oameni. Ea vine cu mijloace de transport, merge „in corpore“ sau într-un flux până la obiectul respectiv care este destul de departe de intrare, ar trebui să aibă grupuri sanitare, nişte anexe, garderobe, şi iată cum acest bulgăre de zăpadă amplifică o activitate improprie a acestui parc.

„Noi îi punem mustăţi Giocondei“

GdS: Ca şi terasele...
R.I.: Ca şi terasele. Şi velodromul există ca geometrie în parc, dar materialele folosite sunt şi ele criticabile din punct de vedere al parcului ca monument. Noi profităm de spaţii care sunt monumente şi încercăm să introducem în ele în loc să creăm spaţii noi. Nu spune nimeni să desfiinţăm Disneylandul, acolo este un parc de distracţie, un parc zgomotos. Probabil că Craiova ar avea nevoie de aşa ceva şi există intenţii ale consiliului judeţean pentru astfel de investiţii. Dar nu trebuie să suprapunem. Avem tablouri vechi în casă şi ne cumpărăm vopsele din oraş, să punem mustăţi Giocondei, ochelari moderni sau să-i schimbăm coafura. Asta facem noi. Bulevardul 1 Mai, ce leagă parcul de fosta fântână de la Ciupercă şi bulevardul ce duce către Luncă sunt roadele urbanistice ale acelei epoci, pentru că edilul a primit sugestia ca acestea să fie făcute într-un stil parizian. N-are nimic lumea împotriva teatrului de vară, este foarte bine că se face, dar să fie într-un loc cu parcare, cu acces corect pentru decoruri şi oameni. Nu ne apucăm să deranjăm păsărelele din parc cu aşa ceva.

GdS: Despre castelul din Parcul „Romanescu“ ce mai ştim?
R.I.: Castelul din parc este original, a fost amenajat şi s-a tot rearanjat. S-a extins cu o terasă. Dar castelul nu mi se pare cea mai mare problemă de acolo. Spre exemplu, amplificarea debarcaderului pe care, din păcate, o cunosc în detaliu, este o problemă. Debarcaderul, aşa cum îl vedem acum, este făcut prin anii ‘80, probabil tot pentru mărirea spaţiilor comerciale de acolo. Era un debarcader micuţ, de lemn, şi acum este un debarcader de beton. Lumea spunea că aici era un lac cu debarcader, iar acum este un debarcader cu lac. La „Ciobănaşul“ există o parte decentă, dar există şi nişte amplificări cu arhitectură îndoielnică, nişte piatră de râu plasată pe nişte stâlpi de beton şi practic nici nu este foarte utilizată zona respectivă, astfel că apar multe elemente parazitare. Este şi o multitudine de chioşcuri, mi se pare că au sărit calul. Sunt de acord că acei copii care vin în parc trebuie să-şi ia vată de zahăr şi baloane, dar nu o tonă de vată de zahăr şi cinci mii de baloane. Şi mai este problema grădinii zoologice, care are o zonă teoretică şi una foarte subiectivă. Teoretic, ea nu are ce căuta acolo, nu a făcut parte din parc, deşi proiectul iniţial al parcului avea nişte puncte în care existau animale. Acestea poate ar fi trebuit puse în evidenţă sub forma unor statuete, să se ştie că în proiectul iniţial acolo au fost, acolo a vrut să pună Redont o vulpe într-o cuşcă. Grădina Zoologică, privită ca o construcţie, nu este atât de pregnantă ca teatrul de vară, pe de o parte. Pe de altă parte, fiind acolo de atâta amar de vreme şi intrând în circuitul social al oraşului, lumea s-a ataşat. Toţi copiii au dat de mâncare căprioarei prin gard. De aceea, cred că grădina zoologică ar trebui să respecte normele Uniunii Europene şi cred că nu creează defecte parcului. Dacă sunt trei căprioare şi patru păuni nu cred că deranjează cu ceva, dar dacă se fac acoperişuri, aglomerări de genul ăsta... Generaţia mea a înţeles foarte multe din acest parc, acum nu ştiu generaţia dumneavoastră ce va înţelege.

Dezbaterea publică, un lucru... bifat

GdS: Vorbeaţi mai devreme despre dezbaterile publice în legătură cu aceste proiecte...
R.I.: Suntem în vecinătatea istorică a unei perioade în care nu se puteau face dezbateri publice, iar populaţia - un fragment considerabil - este prizonierul acestei reţineri de a se manifesta în special negativ la deciziile oficiale şi administrative. Tineretul şi ONG-urile s-ar putea să comunice, dar populaţia peste vârsta medie cred că are nişte reţineri. Eu cred că dezbaterile publice trebuie să pornească foarte mult din mass-media, care are două datorii, să existe şi să se vândă. De multe ori încearcă să speculeze elementele şocante ale evenimentului, părţile ascunse. Or, o dezbatere publică este şi plictisitoare, şi interesantă. Plic­tisitoare pentru că nu se ceartă nimeni, fiecare acceptă ideile celuilalt, este ascultat... Dar dezbaterea publică este interesantă în momentul în care participanţii au o implicare emoţională deosebită. Mi-aş dori ca noi să ţinem cu oraşul şi să avem informaţii similare cu echipa de fotbal, unde se cunoşteau toate detaliile. În mod paradoxal, cred că, dacă se face un sondaj printre craioveni şi sunt întrebaţi dacă îşi iubesc oraşul, eu nu cred că cineva ar zice „nu“. Toată lumea ar spune „da, îmi iubesc oraşul“. Dar este o iubire platonică. Nu ştiu ce se întâmplă cu el, se face parcare, nu se face, se strică parcul, nu se strică, se reface teatrul, nu se reface... Efectiv, cred că o vină este şi a noastră, şi a autorităţilor, faptul că dezbaterea publică devine ceva care este bifat şi, de fapt, nu se produce realmente, iar partea interesantă ar fi aceasta cu dorinţa, cu propunerile. Pentru viaţa unui oraş, aceste dezbateri publice ar trebui promovate permanent şi nu sunt.

Arhitectul-şef, un soi de dirijor

GdS: Dumneavoastră, dacă aţi fi arhitect-şef al oraşului, cum i-aţi arăta că îl iubiţi?
R.I.: Problema cu arhitectul-şef al unui oraş este următoarea: arhitectul-şef nu este o persoană, este o instituţie care trebuie să menţină o relaţie între oraş, administraţie şi procedurile şi forurile profesionale de toate specialităţile. Trebuie să asigure documentaţiile de urbanism corecte şi realmente, ceea ce nu este cazul Craiovei. Pare una dintre cele mai desprinse de realitate documentaţii de urbanism pe baza căreia funcţionează oraşul Craiova. Acest plan este în aparenţă făcut după alt oraş, nu recunoşti Craiova în acesta. În planul urbanistic general (PUG) sunt nişte zone industriale compacte, zona Electroputere, Işalniţa, la Ford este încă o zonă industrială compactă care nu seamănă deloc cu realitatea. Bun sau prost, urbanismul este totuşi ştiinţa care guvernează toate oraşele lumii şi este greu de crezut că al nostru se poate lipsi de el. Instituţia arhitectulu-şef ar trebui să asigure un PUG contemporan, real, şi legat de oraş, nu de acele imagini retrospective. Pentru a se obţine asta, ar trebui ca în acest PUG să existe date cadastrale tehnice totale. Nu sunt. El ar trebui să dispună, să guverneze, să organizeze ca oraşul acesta să aibă un buletin. El acum nu are. Nu are limite teritoriale, toate litigiile legate de comunele limitrofe sunt goale, şi asta în detrimentul ideii de metropolă. Arhitectul-şef ar trebui să racordeze aceste documentaţii, să fie o cooperare între toate planurile de dezvoltare cu acest urbanism. Există, şi la noi s-au făcut alte planuri, de altfel meritorii, dar fiecare este făcut în alt timp şi nu sunt racordate în nici un fel. Această instituţie a arhitectului şef ar trebui să fie biroul de comandă al tuturor acestor planuri de dezvoltare, să fie coroborate. De la studiile de mobilitate, până la dezvoltarea oraşului. De exemplu, s-a făcut acel spaţiu expoziţional de la târg. Acest proiect al oraşului ar trebui să se regăsească în Planul Urbanistic General. Arhitectul-şef trebuie să fie ca Octav Calleya: un dirijor care să coordoneze şi programe de investiţii, şi specialişti. În aceste condiţii, la momentul de faţă, eu nu mi-aş dori să fiu arhitect-şef al Craiovei.

 

Sursa: www.gds.ro

Powered by Ciokix API